La cazarmă. Așa îi spuneau copiii. Era întunecat, frig, fiecare zi o luptă pentru supraviețuire, fiecare pătuț înghesuind câte patru copii și tot atâtea singurătăți tăcute. Oficial, era cunoscut ca Spitalul de NeuroPsihiatrie din Siret. Neoficial, “Cazarma” era un orfelinat de frontieră în care un regim hotărâse să îngroape o generație.
700 de copii abandonați, unii orfani, alții cu afecțiuni neurologice grave, și un al treilea grup nefericit bifând ambele stigmate, erau deșertați încă din anii ’80 în instituția din Siret ca urmare directă a doctrinei de creștere forțată a natalității în România, lăsată moștenire de un regim comunist care nu voia sub nici un chip să-și recunoască propriile handicapuri. Ani mai târziu, Institul Național pentru Crimele Comunismului dezvăluia adevărata măsură a acestei neputințe – 1500 de copii ar fi fost lăsați să moară în spitalul din Siret.
Copiii nu aveau voie să părăsească curtea institului. Unii nu văzuseră niciodată lumina zilei. Lumea de-afară nu pătrundea în irealitatea dinăuntru. Lumea nu vedea, așa că nu știa. Nu știa, așa că nu înțelegea. Și dacă nu înțelegea, cum ar fi putut să îi protejeze pe acești copii?
În 1990, ușile orfelinatului s-au deschis pentru prima oară unui grup de voluntari străini. Printre ei, Monica McDaid, o tânără profesoară din Birmingham care a preluat inițiativa. A lansat un apel către Anneka Rice, corespondent BBC și realizatoare a emisiunii Challenge Anneka.
Provocarea urmărea reabilitarea orfelinatului din Siret. Primele imagini filmate arătau copii condamnați la o viață nedreaptă: gratii la ferestre, condiții de trai ingrate, întuneric și răceală, lipsă de intimitate și afecțiune, și îngrijitori care nu se arătau empatici.
Echipa lui Anneka avea la dispoziție o săptămână pentru a duce provocarea la capăt.
“Prima echipă a ajuns în cel mai mare avion care a aterizat vreodată pe aeroportul din Suceava. A fost o aterizare intensă pentru că piloții nu erau siguri că pista va fi suficient de lungă.“
În același timp, un convoi de camione plin cu ajutoare umanitare străbătea Europa spre Siret. 200 de zugravi, decoratori, instalatori, constructori, doctori, asistente, profesori și voluntari au readus albul în pereți, apa la robinet, lumina în noapte, lumină în zi, demnitate în confruntarea cu viața și încredere că nimeni nu este niciodată, cu adevărat, singur.
La final de săptămână, știam că suntem abia la început. Vindecarea a început de la suprafață. Trebuia doar să ștergem praful de pe fereastră, să privim înăuntru și să acceptăm că 30 de ani de politică proastă de gestionare a copiilor orfani sau cu afecțiuni aveau nevoie de încă pe atâția ani de reformă prin atenția continuă și efort permanent.
În ultimele trei decenii, ne-am formulat clar misiunea – o lume prin care nici un copil nu va mai trebui să sufere în mâna unor autorități indiferente. Am trecut granița spre Siret pentru a răspunde unei crize umanitare, și am rămas aici pentru că fiecare dintre noi este dăruit unei cauze personale. A noastră s-a întâmplat să fie o cauză comună!
Misiunea Fundației O Noua Viata este de a transforma viața persoanelor cu dizabilitati, sprijinindu-le sa-și dezvolte abilitățile și capacitățile, astfel încăt să devină membri activi ai comunității.
Prin asumarea cu responsabilitate si hotarare a misiunii noastre, dorim sa aducem in sufletul tinerilor speranta, sansa de a beneficia de o noua viata, educatie, un loc de munca, etc.
Dorim să promovăm modele de educație și bune practici prin experiență de calitate, ca o strategie de dezvoltare durabila a societății, rezultatul activității fiind schimbarea destinului persoanelor cu dizabilități, promovând conceptul de viață independentă și participare neîngrădită la viața socială.
Milităm pentru accesul universal și echitabil la toate prerogativele unei vieți calitative, începând prin eliminarea etichetării unei persoane cu dizabilități ca ființă socială inferioară, prin afirmarea libertăților și autodeterminării acesteia.
Managementul dizabilităţii după modelul medical are ca scop îmbunătățirea nivelului de bunăstare fizică și mentală a persoanei cu afecțiuni prin îngrijire medicală, activități terapeutice și programe de dezvoltare personală.
Managementul dizabilităţii după modelul social necesită implicare la nivel comunitar, fiind responsibilitatea comună a unei societăți față de binele persoanei cu dizabilități. Fundația noastră încearcă să creeze o viziune coerentă și colaborativă a celor două modele de reabilitare.
Experienţa dizabilităţii ajunge să fie înțeleasă ca restricţie socială. Intervențiile fundației noastre urmăresc crearea unei indentități sociale și a unui sine colectiv prin ridicarea barierelor care împiedică participarea persoanelor cu deficienţe la diferitele aspecte ale vieţii sociale.
Scopul fundației constă în înființarea, susținerea și acordarea unor servicii care urmăresc transformarea persoanelor cu dizabilități în membri cu drepturi depline ai comunității din care fac parte.
